Cercurile infernului
Un demers colaborativ unic în peisajul cultural românesc
PRIMUL CERC: LIMBUL
Dan Dediu (n. 1967) / Eugen Dediu (n. 1996)
„Trecurăm apa cum pășești pe gheață
Și pătrunzând prin șapte porți jilave,
Ajuns-am loc de umbră și verdeață.”
Spațiu imaginar aflat pe buza prăpastiei, dar totodată relativ sigur și ferit de catastrofele feroce ale Infernului, Limbul are ceva dintr-o pictură „non-figurativă figurativă”. De aceea, pe cele două melodii obsesive ale chitarelor, care până la urmă devin fredonabile, apar doar siluete și locuri recurente și bântuitoare, surprinse fragmentar, într-un puls vizual segmentat. Singură, râma devine simbol al infiltrării din și spre întuneric, personaj principal al poveștii, plasată în culoarea verde a speranței – un verde torențial și magmatic, prezent la începutul, mijlocul și finalul propunerii noastre audio-vizuale.
Dan Dediu (n. 1967) a studiat compoziţia la Bucureşti și la Viena. A compus peste 180 de opusuri ce acoperă aproape toate genurile muzicale. Este laureat al mai multor premii naţionale şi internaţionale de compoziţie și coordonează, în calitate de director artistic, festivalul Săptămâna Internațională a Muzicii Noi. Este profesor de compoziţie, director artistic al ansamblului Profil, iar între 2008–2016 a fost rectorul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. În iunie 2022 a fost ales Președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Eugen Dediu (n. 1996) este regizor și scenarist, absolvent de regie de film și TV din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”, cu un doctorat în film obținut la aceeași universitate. Din 2018 lucrează în industria cinematografică, scriind și regizând o serie de scurtmetraje (atât de ficțiune, cât și documentare), vizionate și premiate în cadrul mai multor festivaluri naționale și internaționale. Se află în pregătire cu lungmetrajul său de debut și a regizat spectacolul de operă D’ale carnavalului.
AL DOILEA CERC: DESFRÂNAREA
Diana Rotaru (n. 1981) / Alexandru-Claudiu Maxim (n. 1990)
„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite
decât – răspunse-n lacrimi și păli –
să-ți amintești de clipe fericite.”
Departe de furtunile teribile care îi chinuie pe cei ce s-au abandonat pasiunilor carnale în cel de-al doilea cerc al Infernului dantesc, Iadul meu este unul simpatic, hipnotic, șăgalnic și primitor: un manifest pașnic împotriva perenei și nedreptei blamări a senzualității feminine, „justificată” religios, precum și a includerii stupefiante a sexului alături de cele mai cumplite păcate. Pornind de la genialul text al lui E. E. Cummings, „may i feel said he”, am croit o miniaturală temă cu variațiuni, în care flirtul, văzut ca dans de societate, se ramifică într-o polifonie verbală și apoi într-un cor angelic de iele (Irina Perneș și Ana Creangă), acompaniate de mecanismele cristaline și repetitive ale chitarelor.
Scurtmetrajul LUST explorează dorința contemporană sub forma damnării algoritmice. Structurat în trei straturi, prezentate din perspectiva unui păcătos modern — realitate, infern digital și interioritate vidă — filmul reinterpretează al doilea cerc al lui Dante prin gesturi cotidiene (swipe-uri), fantome 3D ale dorinței și spații create folosind sisteme senzoriale de viziune robotică industrială. Tehnologii precum Gaussian Splatting sau Depth Maps devin instrumente ale memoriei și pedepsei. Rezultatul este o meditație brută și nerezolvată despre dorință fără atingere și privire fără sfârșit.
Diana Rotaru (n. 1981) a scris muzică de cameră și orchestrală, de spectacol, de scurtmetraj și operă de cameră. Creația sa explorează direcții expresive diferite precum hipnagogia, folclorul imaginar sau umorul. A studiat cu Ștefan Niculescu, Dan Dediu (UNMB) și Frédéric Durieux (CNSMDP), având șansa să-i întâlnească, în cadrul unor cursuri de vară, pe Salvatore Sciarrino, Jonathan Harvey și Brian Ferneyhough, printre mulți alții. I s-au acordat premii precum „Enescu” (2003 și 2005), ISCM-IAMIC Young Composer Award (2008) sau Irino Prize (Tokyo, 2004), precum și rezidențe la Paris (Cité des Arts, 2007), Viena (KulturKontakt, 2015) și Winterthur (Villa Straulli, 2011). Este coordonator CIMRO și conferențiar în cadrul UNMB. Din 2019 este președinta SNR-SIMC și directoarea artistică a Festivalului MERIDIAN.
Alexandru-Claudiu Maxim (n. 1990) este artist vizual și explorează teme precum absurdul, ironia și emoțiile puternice care domină natura umană. Lucrările sale abordează subiecte precum inevitabilitatea morții și percepția ei în imaginarul contemporan, manifestarea trecerii timpului și alegerile de a trăi între extremele existenței, precum și ce înseamnă iubirea ca formă de prezență. Din 2017, Maxim s-a alăturat grupării artistice Pastila Roz (din care fac parte Beaver și Marian Codrea), cunoscută pentru spiritul său satiric, jovial și nonconformist, contribuind la numeroase proiecte artistice. A fost managerul proiectului The Art Machine, un vending machine de artă unic în România, lansat la București în 2019. The Art Machine marchează un început inovator pentru accesibilizarea artei și stimulează colecționismul de artă din România.
AL TREILEA CERC: LĂCOMIA
Sebastian Androne-Nakanishi (n. 1989) / Anita M. Frâncu (n. 1991)
„Dar tu cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-acești ce-s morți!”
******
„Oricine moare răspins de cer și făr’de pocăință,
toți vin aici, de-oriunde de subt soare.”
Lăcomia este o piesă în șase părți care explorează, prin intermediul a două chitare și bandă, o coborâre dinspre colectiv spre individual, dinspre exterior spre interior, de la haos la esență. Primele cinci secțiuni sunt construite palindromic, ca un arc care străbate diferite grade de (dez)umanizare — de la Ei toți la Eu cu mine, și înapoi către Noi toți. Acest proces este atât o decopertare cât și o prăbușire, o oglindă a modului în care identitatea și intenția se fragmentează sub presiunea impulsului de a dori.
Conceptual, piesa reflectă Lăcomia nu doar ca viciu, ci și ca forță generatoare — acel instinct primitiv care animă gestul creator. Pentru orice formă creată, există un proces de a consuma, de a devora. Lăcomia poate fi văzută astfel, paradoxal, ca o condiție a creației. În această lumină, secțiunea finală, Între, rupe simetria și oferă o perspectivă neașteptată: un fragment bazat pe improvizația fiului compozitorului, în vârstă de patru ani. Aici, în lipsa oricărei constrângeri stilistice sau culturale, discursul se reduce la un gest sonor esențial, lipsit de artificii — ca o revelație a simplității de după exces.
Componenta vizuală a fost dezvoltată în strâns dialog cu structura muzicală în șase părți a lui Sebastian Androne-Nakanishi. A fost o experiență trăită vizual, afectiv și simbolic, o coborâre de la colectiv la individual, prin prisma unei patimi care consumă: lăcomia. În primă fază, peisajul construit din secvențe generate cu ajutorul tehnologiei AI, suprapuse peste fragmente din procesul creației, evocă un infern contemporan, o lume saturată de haos și lăcomie, în care tehnologia însăși devine parte a excesului. De aici, am trecut spre fragmente mai personale: cadre din procesul personal de creație, accelerări vizuale, gesturi instinctive, pictură în tehnică mixtă, tuș negru, cărbune și pigmenți naturali.
Finalul corespunde secțiunii Între și aduce un alt registru, o schimbare de ton: parte din procesul realizării icoanei pe lemn de tei, poleită cu aur – material care simbolizează lumina și incoruptibilitatea.
Sebastian Androne-Nakanishi (n. 1989) este un compozitor român apreciat internațional pentru lucrările sale de muzică contemporană de concert, caracterizate prin imaginație sonoră bogată și claritate structurală. Creațiile sale au fost interpretate de ansambluri renumite precum Cvartetul Diotima, BBC Singers, Shanghai Philharmonic și Orchestra Tonhalle Zürich. Laureat al Premiului „George Enescu” și al distincției „Composer of the Year” acordată de International Classical Music Awards în 2022, Sebastian compune și muzică de film, câștigând în 2024 trofeul Crystal Pine pentru filmul „Enescu, Jupuit de viu”.
Anita M. Frâncu (n. 1991, Brașov) este artist vizual care explorează prin tehnici mixte dimensiunile simbolice și sensibile ale existenței, balansând între abstract și figurativ. Lucrările sale creează un dialog între vulnerabilitate, spiritualitate și expresie plastică, invitând privitorul la o reflecție profundă asupra condiției umane.
AL PATRULEA CERC: AVARIȚIA
George-Ioan Păiş (n. 1994) / Nichita Stamate (n. 1995)
„Deodată se ciocneau și tot atunci
cu toții se întorceau, pornind spre-afară
strigând: ‘ce tot aduni?’, ‘ce tot arunci?’…”
Am conlucrat în adevăratul sens al cuvântului, o parte din procesul creativ având loc la aceeași masă, lipind și compunând (cu sensul de „punere-împreună”, un fel de bricolaj artistic) produsul final. Am optat amândoi din start pentru un raport foarte strâns între muzică și imagine, strategia fiind ca cele două să creeze un univers estetic comun, cumva frenetic, disjunct, haotic pe alocuri. Cred că am oglindit o parte din tematica cercului ales, Avariția, în secvențele repetitive, obsedante.
În plan muzical, am încercat să redau Avariția și printr-o oarecare zgârcenie a mijloacelor componistice. Am folosit partea electronică ca un al treilea interpret, pe anumite pasaje granițele relației muzicale devenind difuze – chitarele susțin banda, sau banda fortifică instrumentele acustice?
Mi-am dorit să ilustrez un spectru mai larg de întruchipări ale Avariției, fie că este vorba de goana după bani sau de exploatarea mediului sau a altor persoane. Este o stare sufletească care deformează și am încercat să redau asta prin tot felul de deformări. Am optat ca multe din pasajele mecanice făcute de George să le punctez cu diverse cuvinte asociate unui cerc al infernului (Suferință, Lăcomie, Zgârcenie, Asuprire etc.), scrise într-un alfabet propriu ce permite aranjarea literelor într-o asemenea manieră încât să formeze niște sigilii geometrice.
George-Ioan Păiș (n. 1994) este un compozitor ce activează la granița dintre genuri, îmbinând în lucrările sale apetitul pentru armonii de jazz, vitalitatea și dinamismul muzicii heavy metal și rigoarea construcțiilor tradiționale. Pe lângă activitatea de muzică clasică, George Păiș activează în calitate de compozitor și interpret în trioul Opening Theory, formație de jazz-fusion ale cărei sonorități traversează muzica electronică și rockul progresiv.
Nichita Stamate (n. 1995) este un artist vizual, scriitor, filosof și făuritor de lumi. Receptacolul unui vast univers interior, cu un interes pentru istorie, arhitectură, limbi și semne și preocupat de desăvârșirea unei lumi fantastice, creațiile lui pot fi văzute ca formând un continuum, o lume vizuală aparte ce implică text, inspirații din lingvistică și o preocupare deosebită pentru caligrafie și sisteme de scriere. Studiile de arhitectură își găsesc ecoul atât în creația sa vizuală, cât și în alte domenii în care a activat, precum concepția grafică sau conceperea de produs, fiind membru al studioului A0plus.
AL CINCILEA CERC: MÂNIA
Gabriel Mălăncioiu (n. 1979) / Alexandra Duță (n. 2001)
„Intrarăm și pe-adînca groapă care
e brîu cetății-acei nemîngîiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.”
Inspirat de tehnici neconvenționale de a folosi chitara care, în urechile mele, murmurau a Mânie clocotitoare, piesa a început să prindă formă. Fundalul electronic este un mic univers în sine, un plan complementar ce dialoghează cu cele două chitare: sunetul unei bucăți de gheață care se topește într-o tigaie fierbinte, freamăt industrial, foșnete din natură, sunetul unei săbii ce spintecă aerul, glissando de-a lungul unei corzi de țiteră.
Lucrarea vizuală explorează cercul Mâniei din Infernul lui Dante ca o stare de luptă interioară continuă și auto-distructivă. Animația combină secvențe 3D și video transformate în particule albe care se dezintegrează pe un fundal negru, într-o mișcare grea, tensionată. Mâinile se trag în jos una pe alta, reflectând conflictul perpetuu dintre impuls și judecată, iar identitatea se destramă progresiv, culminând cu un portret 3D care se sfărâmă. O cortină albă cade peste tot, acoperind conflictul, iar ochii (ultimele urme ale prezenței) dispar și ei în neant. Lucrarea evocă o stare de destrămare interioară, un proces ireversibil de pierdere și absorbție, provocat de mânia care consumă totul din interior.
Muzica lui Gabriel Mălăncioiu (n. 1979) a fost prezentată publicului pe cinci continente în peste 400 de concerte, fiind interpretată de ansambluri prestigioase precum Neue Vocalsolisten Stuttgart, Corul de Cameră al Sloveniei sau ansamblul Aventure, interpreți precum Florian Mueller, Gudrun Hinze sau Richard Craig, dirijori precum Michael Wendeberg, Huba Hollókői sau Martina Batič. Compozitorul Corneliu Dan Georgescu remarca faptul că Gabriel Mălăncioiu este „una dintre cele mai active personalități, o voce sigură de sine și foarte originală în peisajul muzical contemporan”. Partiturile lui sunt editate de Universal Edition.
Alexandra Cristina Duță (n. 2001) este o artistă vizuală specializată în arta 3D și digitală, interesată de relația dintre om, identitate și mediu, pe fundalul tensiunilor interioare și sociale. Practica sa îmbină grafica, animația și instalația digitală, explorând teme precum consumerismul, lupta cu impulsurile umane sau disoluția sinelui. În proiectele sale recente, utilizează diferite tipuri de software pentru a crea experiențe vizuale care provoacă și implică, atât emoțional, cât și fizic, privitorul.
AL ȘASELEA CERC: EREZIA
Cristian Lolea (n. 1977) / Ana Vîrdol (n. 1999)
„Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătați aci-n cântarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăț îmi zace-ascuns!”
Textul lui Dante Alighieri din Divina Comedie – Cercul al șaselea: ereticii, la șapte secole distanță, devine pretext pentru un joc muzical cu percepția ascultătorului, cu diferite direcții muzicale aparent inconciliabile, cu abordări chitaristice uneori mai puțin convenționale și poate chiar cu granițele noastre artistice. Lucrarea a fost scrisă în anul 2025 la invitația și pentru Duo Hesperus.
Flăcări este o animație frame-by-frame inspirată din Cercul al șaselea al Infernului, dedicat Ereticilor. Lucrarea reinterpretează vizual pedeapsa mormintelor de piatră încinsă, ce este redată într-un mod abstract, prin imagini dure întrerupte de cadre complet negre, ce redau o atmosferă apăsătoare, greoaie și agitată, care este completată de coloana sonoră.
Cristian Lolea (n. 1977) este unul dintre acei compozitori care reușesc să abordeze cu succes și într-o manieră originală zone muzicale de facturi foarte diferite, de la muzică de avangardă până la pop-rock. Muzica sa de film a fost distinsă cu numeroase premii, printre care Premiul „Georges Delerue” (2020), Premiul pentru cea mai bună muzică originală la Festivalul Internațional de Film de la Saint-Jean-de-Luz (2020), Premiul Gopo (2008). Lucrările sale au fost cântate în multe țări din Europa, America și Asia și premiate la numeroase concursuri naționale și internaționale, precum „The Roads of Romanticism” (2007 – Premiul I) sau Concursul Internațional de Compoziție „George Enescu” (2009 – Premiul Special). De asemenea, au făcut parte din programul unor renumite festivaluri internaționale, ca Toamna Varșoviană, Festivalul „George Enescu” sau World Music Days.
Ana Vîrdol (n. 1999) este absolventă de masterat la Universitatea Națională de Arte din București, specializarea arte grafice. Lucrează în principal cu tehnici tradiționale, cu precădere acuarela, însă experimentează în proiectele sale vizuale combinarea tehnicilor tradiționale cu cele digitale, precum desenul și animația. Este interesată de mitologie, simbolism și spații interioare introspective.
AL ȘAPTELEA CERC: VIOLENȚA
Andrei Petrache (n. 1998) / Roxana Bărbulescu (n. 1995)
„’De ce mă rupi?’ striga copacul,
– şi umplut de sânge negru ca din vine
din nou striga: ‘De ce mă mai despoi,
or niciun simţ de milă n-ai tu-n tine?’ ”
Proiectul propune o interpretare audiovizuală a tematicii celui de-al șaptelea Cerc al Infernului, concentrându-se asupra Violenței în formele ei esențiale: împotriva celuilalt, a sinelui și a divinității, naturii sau artei. Intenția nu este una ilustrativă, ci reflexivă – o explorare a umbrei ca proiecție a sinelui artistic și a vulnerabilității umane în fața durerii. Violența nu este tratată ca un dat înnăscut, ci ca rezultat al unor traume profunde, individuale sau colective, iar păcătosul este privit și ca victimă, fără a fi absolvit de responsabilitate. Narațiunea vizuală se desfășoară exclusiv prin tehnica analogică a jocului de umbre, folosind figurine, machete și obiecte cu texturi variate, animate manual, precum într-un teatru de păpuși filmat. Alegerea acestei metode accentuează caracterul ambiguu, fragmentar și imprecis al lumii de dincolo. Pe plan sonor, relația dintre chitariști și banda audio devine un joc de reflexii și contradicții, ecouri deformate ale acțiunii scenice, construind împreună cu imaginea o dimensiune tridimensională, în care sunetul și vizualul se umbresc reciproc.
Andrei Petrache (n. 1998) este pianist, compozitor, aranjor și dirijor, activ pe scene din România și străinătate, cu o activitate artistică ce se extinde pe trei continente. Dublu-licențiat în Compoziție Clasică și Dirijat Orchestră, este doctorand și cadru didactic asociat la UNMB. A obținut peste 30 de premii pentru interpretare și peste 30 pentru compoziție, dintr-un repertoriu de peste 80 de lucrări. Colaborează cu ansambluri și instituții de prestigiu, precum Filarmonica „George Enescu” și Orchestra de Cameră Radio.
Roxana Bărbulescu (n. 1995) este arhitect, designer grafic și artist vizual, activând interdisciplinar la granița dintre spațiu, imagine și ilustrație. Formată la UAUIM București și ETSAM Madrid, îmbină rigoarea arhitecturală cu o expresivitate vizuală intuitivă. Lucrările sale includ animații live, scurtmetraje, identități vizuale și proiecte editoriale, dezvoltate în colaborare cu artiști, instituții și branduri independente. Este activă în inițiative culturale din zona artelor spectacolului, arhitecturii și cercetării urbane. Practica sa reflectă o estetică contemporană și emoțională, articulată printr-un limbaj vizual contemporan.
AL OPTULEA CERC: VICLENIA
Dan Variu (n. 1983) / Daniel Munteanu (n. 1981)
„La chip părea a fi un om de treabă,
așa era de blând pe dinafară;
în rest, avea tot trupul de balaur.”
Cu un titlu care se referă la cânturile XVIII-XXXI ale Divinei Comedii, lucrarea Malebolge invită auditoriul la o dublă călătorie inițiatică: pe de-o parte, în universul de motive și simboluri al celui de-al optulea cerc al Infernului dantesc, iar pe de altă parte, într-o istorie selectivă a creațiilor muzicale și vizuale inspirate din opera lui Dante Alighieri. Figura emblematică a acestui descensus ad inferos este mitologicul Geryon, cu chipul frumos, al unui „om de treabă” și trupul hidos de balaur, portretizat printr-o serie de efecte sonore și laitmotivul muzical „che mostri buona faccia”, o frază decupată dintr-o caccia medievală semnată de Andrea da Firenze: Dal traditor, pregătind astfel și următorul cerc. Galeria sonoră a celor zece păcate subsumabile cercului Vicleniei este rezultatul metamorfozelor repetate ale acestei teme, în exerciții poli- și metastilistice, care încearcă să sublinieze raționamentul divin al pedepselor, așa-numitul contrapasso specific Divinei Comedii.
Ca punct de plecare am avut textul original din Infernul lui Dante, mai precis al optulea cerc, Malebolge. Am sintetizat versurile și am scris prompt-uri pentru a folosi inteligența artificială (AI) în funcție de ilustrațiile pe care le aveam de făcut. A fost un proces interesant să antrenez computerul și să fac modificările necesare pentru a obține rezultate în stiluri inedite care să exprime și o parte din propria-mi viziune artistică.
Dan Variu (n. 1983) a studiat compoziția cu maeștrii Hans Peter Türk și Cornel Țăranu la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde, în anul 2016, și-a susținut doctoratul cu o teză intitulată Stilul ca parametru componistic, elaborată sub îndrumarea profesorului Cristian Misievici și publicată în anul 2020, la editura Presa Universitară Clujeană. Preocupările teoretice sunt complementare limbajului său componistic, care cultivă jocul polistilistic, în scopul obținerii unei game largi de efecte estetice, mergând de la comic la tragic, aspecte regăsite într-o serie de creații corale, camerale, vocal-simfonice și operistice, interpretate în cadrul mai multor instituții de concerte din România, Moldova, Germania și Franța.
Daniel Munteanu (n. 1981) este un artist vizual și fotograf român, cunoscut pentru proiectul de lungă durată Transience și pentru modul în care explorează fragilitatea memoriei, transformarea spațiilor și efemeritatea prezenței umane în peisaje aparent obișnuite. Lucrările sale combină documentarul cu o abordare poetică, oferind o reflecție vizuală asupra timpului, identității și relației dintre om și mediu.
AL NOUĂLEA CERC: TRĂDAREA
Violeta Dinescu (n. 1953) / Vlad Basarab (n. 1977)
„Aș strânge în cuvânt tot chinul ce-l cuprinde;
dar fiindcă n-am arme atât de tăioase,
vorbesc cu teamă și cu voce tremurândă.
Aici este centrul, unde se află Cocitul.”
Inspirată din Canto XXXII al Infernului, lucrarea evocă fundul celui de al nouălea cerc al Infernului – o întindere de gheață, lacul Cocito – unde sufletele trădătorilor de neam sunt încastrate etern. Lucrarea este construită pe structura unui Canon ritmic Vuza, pentru 6 voci, considerat ca formă muzicală. Canonul are ritmul interior (0, 19, 23, 24, 30, 36, 43, 47, 60, 66, 67, 71) și ritmul exterior (0, 22, 38, 40, 54. 56).
Lucrarea redă lupta și totodată armonia dintre static si dinamic, între starea lichidă și solidă a apei, care din punct de vedere fenomenologic și senzorial ne pot facilita stări meditative și melancolice. Epiderma de gheață traversată de apă, evocă circulația fluidului vital în trupul inert. Ne aflăm la granița dintre simțire și stingere, în care chiar și corpul demantelat este blocat de încleștarea frigului între descompunere si prezervare. Înghețul este mediul propice pentru starea liminală a amorțirii, un spațiu care nu aparține nici morții, nici vieții, iar apa, în acest caz este prinsă între a-și exercita și totodată nega vocația de element al purificării si vitalității.
Trădătorul însuși se află într-o stare liminală, până la momentul în care Trădarea se materializează. El trăiește suspendat între cele două lumi, circulă între ele și în același timp nu aparține niciuneia – nici celei pe care o trădează și nici celei căreia îi dedică trădarea. O supraviețuire la limită, o viață în amorțire funcționând pe avarie pana la momentul ruperii. Cocytus, cercul trădării sub forma lacului înghețat din cea mai adâncă parte a iadului, prelungește, astfel, starea de așteptare permanentă, o așteptare nesfârșită a organismelor prinse în capcana ghețurilor.
Violeta Dinescu (n. 1953) este compozitoare și profesoară universitară stabilită în Germania din 1982. Opera sa cuprinde lucrări din cele mai diverse genuri și este recunoscută prin numeroase premii naționale și internaționale.
Vlad Basarab (n. 1977) este un artist vizual care lucrează cu instalații multimedia, ceramică, sculptură, performance și video. Artistul a avut peste 20 de expoziții personale în SUA, China, România și Ungaria. Lucrările sale se găsesc în importante colecții internaționale publice și private din China, Taiwan, SUA, Coreea de Sud, România, Ungaria, Moldova, Croația, Elveția, Germania.
Basarab este doctor în arte vizuale (Universitatea Națională de Arte, București, 2023). În 2013, s-a întors în România după 18 ani cu prilejul unei burse Fulbright. În 2001 a absolvit Bachelor of Fine Arts în ceramică la University of Alaska Anchorage, iar în 2013 Master of Fine Arts în multi-media la West Virginia University, SUA.
În 2020 a obținut Premiul pentru Artă în Spațiul Public al Uniunii Artiștilor Plastici și al Ministerului Culturii din România. În 2017, artistul a obținut Premiul de Excelență la Bienala Internațională de Ceramică Cluj.
În 2014 a câștigat premiul 1 la Concursul internațional pentru proiectarea Monumentului Limbii Române organizat de Academia de Științe a Republicii Moldova.
Fotografii: Daniel Munteanu
Curator: Maria Pașc
Traduceri: Alexandru M. Călin